Vineri, 30 Octombrie 2020

MESERII UITATE/Ceasornicarul din Timişoara care şi-ar dori un ucenic să îi lase atelierul, după 50 de ani de meserie

În zona străzii Eugeniu de Savoya din Timişoara, la parterul unei clădiri de peste două veacuri, printre terasele pline de turişti, abia se zăreşte, retrasă, firma unei ceasornicării care aminteşte de numeroasele prăvălii de odinioară ce-şi aşteptau muşteriii cu de toate. Prin ferestrele uşii de la intrare distingi cu greu silueta unui bărbat cu lupa la ochi, care stă aplecat asupra unei măsuţe. Este Puiu Stan, ultimul ceasornicar din partea de nord a oraşului, celălalt, de 80 de ani, care lucrează mai greu din cauza vârstei, fiind în partea de sud a municipiului. Uneori şi el ar vrea să îşi predea atelierul, pentru că orologiul a bătut şi pentru el aproape 50 de ani de meserie, dar nu are cui, pentru că şcolile de meserii s-au desfiinţat, iar meşteri în această specializare nu mai sunt de mult. Pentru că în tinereţe a ales să devină ceasornicar, şi nu bijutier, el repară de o jumătate de veac ceasornice antice, de mână ori de perete, dar şi ceasuri moştenite din generaţie în generaţie, unicate, pe care timpul a lăsat urme adânci. "Antichităţi fac eu şi un coleg de-al meu (care repară rame antice, n.r.), ne-am specializat în restaurări, revizii capitale, restaurări mai ales la ceasurile de perete. Cum am început? M-am înscris la cooperativa Dinamo în 1968, am luat examenul, erau 15 locuri la ceasornicar şi tot atâtea la bijutier. Am ales ceasornicăria, am făcut trei ani de şcoală profesională la Arad şi practică în cele 20 de ateliere ale cooperativei Dinamo din Timişoara, care deţinea meseria de ceasornicărie. Am intrat la pensie de doi ani, dar încă lucrez, pentru că nu am cui să predau atelierul. Am, încă, vederea foarte bună, iar ochelari am început să port după vârsta de 46 de ani, pentru că tot timpul sunt cu lupa la ochi. Prima dată, ne-am adunat toţi ceasornicarii la cooperativa Dinamo din Timişoara şi grupa mea a nimerit la un meşter bun. Primul ceas de mână pe care am lucrat a fost unul de-acasă, cilindru, dar diferit de celelalte, pentru că nu avea o piesă, furca Anke, iar când l-am deschis şi am scos balansul au început să fugă toate rotiţele. M-am speriat, apoi meşterul mi-a spus că fiind un ceas foarte vechi, nu avea piesa respectivă. A fost prima întâlnire a mea cu un ceas de mână", relatează Puiu Stan. Meseria pe ceasul deşteptător a învăţat-o folosind ceasornice vechi, unde se poliza fusul, se făceau bucşe, lagărele în care intrau roţile, care se întorceau şi pe cealaltă parte, ca să nu se uzeze doar pe o faţă. Făcea strungărie şi frezărie la deşteptătoare şi la pendule. "Cel mai vechi ceas reparat a fost o pendulă, erau şi ceasuri montate în tablouri, ceasurile franţuzeşti din secolul XIX, dar am avut şi ceasuri care aveau mecanisme de secol XVIII. Cele mai multe ceasuri vechi pe care le-am reparat erau din anii 1880. După anii '70, au început să apară ceasurile electrice şi electronice, mai ales cele japoneze, anunţând apusul ceasurilor mecanice. La ceasurile mecanice, cele mai frecvente probleme apar din cauza uzurii, pentru că nu se face revizia capitală periodică. La ceasurile de mână uzura nu este la fel de mare ca la deşteptătoare, pentru că au rubine sintetice, care elimină frecarea", explică ceasornicarul Puiu Stan. Cea mai mare problemă în repararea ceasornicelor antice este lipsa pieselor. Ceasurile care nu mai pot fi deloc reparate se dezmembrează şi sunt folosite piesele de schimb pentru alte ornice care mai pot fi recuperate. Piese de schimb pentru ceasurile de marcă nu găseşti decât foarte greu pe piaţa internaţională, iar firmele-mamă cer să repare ceasurile defecte în ţările respective, unde nota de plată este de mii de euro. "Mai avem piese din dezmembrări de la altele identice, de aceeaşi marcă. Noi luăm ceasuri vechi dintr-o piaţă din zona Huedin, unde vin persoane din toată ţara, din Ungaria, Germania, care aduc piese din ceasuri vechi dezmembrate, dar în general remediem şi confecţionăm piese, cât se poate. Nu putem confecţiona un arc, dar un fus rupt se poate confecţiona. Avem strung, freză, lucrăm cu penseta cu care facem piese. Înainte de 1990 nu aveam posibilitatea să facem rost de piese din străinătate, dar acum se poate, sunt firme de unde luăm. Ce se va întâmpla în timp? Ca în Germania. Ceasurile vechi nu se vor mai repara sau vor veni amatori care mai mult vor strica ceasurile decât să ştie să le repare. Mi-e groază când lucrez la un ceas după ce a trecut prin mâna unui amator. Iar ceasurile bune, probabil că vor fi trimise la firmele-mamă din străinătate. Acum sunt ceasuri de 2.000 - 5.000 de euro, care se trimit la firmă, pentru că nu ai piese pentru unicate. La noi este un circuit închis în ceasornicărie, pentru că reprezentanţa din străinătate nu-ţi trimite piese de schimb, ca la maşini, ci îţi cere să repare acolo ceasul, la un preţ foarte mare. Un prieten şi-a luat un ceas din Elveţia cu 12.000 de euro, l-a scăpat, s-a stricat, l-a trimis în Austria, iar după două luni a fost anunţat să meargă să-şi ridice ceasul reparat cu 2.000 de euro", relatează Puiu Stan. Pe masa de lucru a meşterului ceasornicar nu poate fi ordine. Curios să pună diagnosticul, asemeni unui medic, el deschide mai multe ceasuri, apoi le lasă dezmembrate, îl ia pe fiecare în mână cu mişcări delicate, cu atingeri fine, unele rotiţe scăpate din pensetă fac piruete asemeni celor mai talentate balerine, ceasornicarul le lasă să-şi arate măiestria pe masa devenită o mică scenă, apoi le dă o pauză de câteva ore, în tip ce mai repară alt ceas. "Nu poate fi ordine decât la cine nu are de lucru. Dar pe masa mea de lucru numai eu mă descurc. Dacă îmi amestecaţi piesele de la toate ceasurile (vreo 20 n.red.) de pe masă, eu ştiu fiecare roată de unde este, după aproape 50 de ani de meserie e imposibil să nu ştii. Cel mai preţios ceas din atelierul de reparaţii este unul din aur de 18 K (care se depune într-un seif dintr-o altă clădire n.red.). Are geamul spart, are peste 150 de ani, un mecanism care şi bate, un exemplar foarte rar, carcasa din aur. Este un ceas elveţian de colecţie de sumă de peste 10.000 de euro. Sunt ceasuri moştenite din tată în fiu. Acum nu găsim un geam, subţire ca foiţa de ţigară, dacă nu eşti atent şi apeşi puţin mai tare, se sparge în mână. Am comandat în străinătate", spune Stan. Meşterul ceasornicar este pătruns de durere când vede ceasuri a căror valoare o recunoaşte dintr-o privire şi care s-au deteriorat din neglijenţă, pentru că sunt păstrate în condiţii improprii, în pivniţe umede, reci. Alţii iau din Germania sau Austria ceasornice antice superbe, la preţuri foarte mici, dar constată că sunt defecte, că lemnul pendulei este distrus. În atelierul lui Puiu Stan, majoritatea sunt restaurate, inclusiv pe partea de lemn, la preţuri mult mai modeste faţă de ceea ce presupune o refacere în străinătate. "Am în lucru o pendulă cu lanţ, din Germania. După ce a folosit-o 40 de ani, neamţul a dat-o aproape gratis. Mi-a adus-o, dar aici e de lucru. Puţină lume îşi mai permite ceasuri scumpe. Ceasurile mecanice vor rezista, dar e o nebunie cu ceasurile smart, pe care după trei-patru ani le arunci. Din păcate, lumea nu apreciază meseria asta, că depui muncă şi suflet şi îi spui 300 de lei reparaţia, clientului i se pare scump, dar dă într-un restaurant pe bere aceeaşi sumă. Românul nu ştie să aprecieze munca. Nu avem cultura valorii. La partea de lemn lucrez câteva zile, curăţ lemnul, pun bucăţile care lipsesc, să le lustruiesc. Un tâmplar ia 150 de euro pentru asta, noi, vreo 50 de euro", povesteşte ceasornicarul cetăţii. Cu multă demnitate şi respect faţă de propria meserie, pe care a învăţat-o în vremurile când în oraş mai lucrau şi meşteri legendari ai veacului trecut, Puiu Stan mărturiseşte că va continua să lucreze atâta timp cât îl va ţine sănătatea. "Din 1968 lucrez, mă cunoaşte lumea. Oameni care au 90 de ani îmi trimit ceasurile să li le repar. Nu vreau să mă retrag, îmi place meseria asta. Erau înainte de 1990 ceasornicarii Braun Bacsi, Schartz şi Bach, primul particular care a mai rămas după 1947, după naţionalizare. Am ales meseria asta pentru că aşa a fost destinul. O fac din pasiune. Am prins cei mai buni meşteri din oraş, nemţi, unguri. Meşterul meu a fost Lehotz Karol, un foarte bun meseriaş care a avut şi prăvălie particulară, dar în 1959 a fost obligat să intre în cooperativă. Am mai avut un meseriaş extraordinar, Szabo Bacsi, extrem de corect şi de pedant, pe masa lui de lucru era ca la farmacie. Chiar dacă nu trebuia rectificată o rotiţă, el o făcea, numai ca să fie lucru ca lumea. Am avut şi un meşter evreu, Spitzer, care m-a învăţat toate 'şmecheriile' de comerţ, pentru că trebuie să fii şi comerciant, să te descurci, să faci rost de piese", adaugă Puiu Stan. Pasiunea sa pentru ceasuri este întreţinută de satisfacţia pe care i-o dă refacerea completă a unui ceas de peste 150 de ani, aşa cum a fost el atunci. Singura tristeţe este că ucenicii săi, puţini la număr după 1990, au părăsit meseria aceasta, iar unicul elev care promitea să-i calce pe urme, a plecat în Austria, unde avea familia. AGERPRES / (A - autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frăţilă, editor online: Ady Ivaşcu) Foto: (c) Otilia HALUNGA / AGERPRES

Sursa:

Taguri: agerpres,agerpres.ro

Vezi si alte stiri din Social

Alte articole din Social

Continutul si imaginile stirilor sunt © Copyright-ul site-urilor de la care au fost preluate. Press-Mania.ro nu este raspunzator pentru continutul lor.
Press-Mania © 2013-2018 Toate drepturile rezervate.

Press-Mania Feedback